Umbrela protectoare

M-am angajat la bancă cu ceva timp înainte să înceapă criza economică. În acea perioadă nu puteai pleca acasă înainte de ora 19:00 din cauza volumului de muncă, nu se punea încă problema vreunui target. Erau atâția clienți și atâtea solicitări (pentru orice) încât eram convinsă că seara, la ora închiderii, agentul de pază împinge clienții afară cu un băț lung ca să poată încuia ușile. În vremea aceea puteai cere orice, numai concediu, nu. Dacă insistai să îți iei concediul de odihnă trebuia să ai un motiv solid pentru care superiorii să îți aprobe cererea. Adică ceva independent de voința ta, o problemă serioasă a cărei rezolvare nu ține de tine. În niciun caz odihna. Pentru odihnă nu primeai concediu, ce nevoie ai de odihnă? Luarea concediului era categoric descurajată, în primul rând prin puterea exemplului personal al celor din management. Eram mereu în căutare de motive imposibil de demolat pentru care am nevoie de concediu. Era ca o luptă corp-la-corp obținerea concediului, îți stimula creativitatea. Varianta „plec din țară în excursie, mi-am rezervat bilet de avion” nu funcționa – de ce ai rezervat biletul înainte să ai cererea de concediu aprobată? Mai degrabă era considerat întemeiat un motiv de tipul „mi-am cumpărat mașină second-hand, am nevoie de zile libere ca să umblu cu actele și s-o înmatriculez”. O colegă a încercat varianta: „am nevoie de concediu pentru că mă mut într-o chirie nouă, trebuie să eliberez acum vechiul apartament și cel nou se eliberează abia peste 7 zile, nu am unde să locuiesc, vreau să plec din localitate acasă la ai mei o săptămână”. Era adevărul.  „Poți să vii să locuiești la mine acasă timp de o săptămână până se eliberează noul apartament”, a fost răspunsul primit de sus.

Apoi a început să se prefigureze criza. Clienții trebuiau convinși să treacă pragul băncii, nu mai exista cerere (pentru nimic), targetul își făcea simțită răsuflarea urât mirositoare în ceafa noastră. Subit, optica managementului cu privire la concediul de odihnă s-a modificat cu 180 de grade. Erau mulți manageri, superiori, șefi pe-cap-de-angajat, câtă frunză, câtă iarbă (mai ales în Centrală). Unii dintre ei aveau veleități de oratori; aceia erau responsabili cu propaganda – orice idei trebuiau inoculate în mințile angajaților, ei aveau sarcină să le  inoculeze. Nu exista propriu-zis în bancă un Departament de Propagandă; dacă ar fi existat, ei ar fi fost șefii onorifici. Un exemplu grăitor este teoria umbrelei protectoare, o teorie special creată de cei de sus și servită angajaților cu fiecare ocazie, care suna în felul următor: banca asta, pentru angajați, e cea mai bună din lume, nu ai nevoie de salariu mărit pentru că ai o umbrelă protectoare deasupra ta care te protejează și asta ar trebui să conteze mai mult decât banii, în plus nu te dă nimeni afară, ceea ce la alte bănci se întâmplă, după x luni în care nu îți îndeplinești targetul ți se poate pune în vedere să pleci. Banca asta îți oferă stabilitate. Siguranța locului de muncă și a zilei de mâine. Ce ți-ai putea dori mai mult? Pentru că banca își dorea salariați docili și loiali, care să nu ceară niciodată măriri de salariu și care să nu își dea demisia și să plece după câteva luni la concurență, se lucra intensiv la manipularea emoțiilor angajaților. Aveau o retorică neobosită în demonizarea „altor bănci”. Uneori funcționa, ba chiar unora dintre colegi le fuseseră reprogramate mințile și erau îndoctrinați să nu își dorească nimic mai mult decât „banca asta” – efectul unor lungi și susținute intoxicări cu umbrele protectoare. Alții erau conștienți că angajatorii din mediul privat nu prea au cum să ofere siguranța locului de muncă (poate, cel mult, pe termen scurt și mediu), mai ales în condiții de criză economică. Eu, printre ei, mă încăpățânam să cred că salariul este, totuși, important, având în vedere că la supermarket nu puteam plăti cu mândria de a lucra pentru bancă. Nici măcar pentru banca asta.

Odată cu criza venise așadar momentul pentru o nouă teorie – cea a concediului de odihnă. Mașinăria de propagandă se punea din nou în funcțiune. Ni s-a explicat pe rând la fiecare de ce e important pentru sănătate să ne luăm concediu și să evadăm din cotidian două săptămâni. La Front Office eram așezați cam la un metru distanță unul de celălalt, evident că se auzea ce se vorbește de la un birou la altul, dar repetiția e mama învățăturii și managerii se bazau pe asta. Au urmat niște săptămâni în care ni s-a repetat teoria concediului zilnic, de mai multe ori pe zi, cu mici variațiuni. Din subiect tabu, concediul de odihnă devenise obligatoriu, din drept se transformase în obligație.

– Când îți iei concediu, Megastar? am fost întrebată într-o zi, pe un ton ironic.

Ironic mi se spunea „Megastar”, după numele unui concurs de talente în vogă pe vremea aceea. Primisem această porecla după interviul pentru angajare, grație încrederii în sine pe care o afișasem de când pășisem în bancă, pe tot parcursul interviului și până când plecasem. Îmi amintesc că fusesem întrebată la interviu, printre altele, care sunt funcțiile managementului iar eu îmi aminteam doar 3 din 4 – planificare, organizare, leading și… și și și? Control, mă ajutase îngăduitor intervievatorul, ceea ce nu mă făcuse să-mi pierd siguranța.

– Nu știu, o să văd, am răspuns precaut.

Deveneam puțin bănuitoare când se insista pe un subiect, mă făcea să mă întreb dacă nu cumva există o schemă elaborată, o imagine de ansamblu pe care eu nu o văd și ce anume ar avea alții de câștigat din ea. Pentru că în bancă nimic nu e întâmplător. Exista o planificare a concediilor pentru perioada verii astfel încât să fie asigurată continuitatea operațională – să nu fie plecate simultan mai multe persoane din același departament. Mult timp am crezut că planificarea se făcea doar pentru că cei de la HR din Centrală ne-o cereau. Conform ei, de la Front Office primul care pleca în concediu era colegul din stânga mea, apoi colega mea din dreapta-fetița-cu-chibriturile, apoi eu.

 

O zi ca oricare alta pe plantația bancară. Ieșisem până în fața sucursalei și fusesem complet luată prin surprindere de căldura leneșă a după-amiezii. Aerul mirosea a vară, a plimbări pe malul mării și a lipsa grijilor abstracte.

– E prima vară pentru tine în bancă? mă întrebă o colegă mai veche, observându-mi probabil nostalgia din priviri.

– Da.

– Asta e cea mai grea. Peste vreo 2 ani n-o să-ți mai fie dor de vară și… de ce fac oamenii vara. N-o să mai simți.

Andrew Solomon scria că a nu simți durere, evitarea durerii se poate face numai prin suprimarea mecanismelor care ne fac umani. Când vara nu va mai conta pentru mine și n-o voi mai simți, voi fi ajuns post-umană.

Lucram la ralanti; și clienții păreau la fel. Rochii vaporoase, cliente bronzate – mai aduceau câte un ordin de plată, mai cereau câte un extras de cont și după aceea mergeau direct la plajă. Colegul din stânga era în concediu, încercam să-i compensăm absența preluându-i apelurile și clienții. Simțeam că spun ceva nepermis când mă întrebau clienții unde e și le răspundeam în concediu de odihnă, parcă mâncam înghețată pe ascuns. Undeva în fundalul minții mele anxietatea își înșuruba perfid degetele lipicioase, aveam senzația de pericol iminent. Trecuseră însă câteva zile, aproape o săptămână și nu se întâmplase nicio nenorocire, banca nu se dărâmase, chiar dacă colegul era în concediu.

– Unde e dosarul cutare de deschidere de cont? Știe cineva? Nu e la locul lui în dulap, întrebă una dintre colegele de la Front Office.

Nu știam. Am început să căutăm cu toții dosarul. Nu era. Nimeni nu părea să știe unde se află.

– Poate e la colegul care e în concediu.

Absurd, doar nu a luat dosarele cu el în vacanță pe insule exotice. Mi-l și imaginam pe țărmuri cu ape limpezi verificând un dosar de deschidere de cont.

– Toate dosarele pe care le aveți în lucru trebuie puse la locul lor sau predate colegilor înlocuitori înainte să plecați în concediu, spuse cineva de sus privindu-ne dintr-un birou cu agerimea unui uliu.

Un fel de freamăt se iscase la Front Office. Încărcam fișierul cu salarii pe cardurile angajaților unei firme și, în același timp, vorbeam la telefon cu Centrala ca să îmi corecteze niște erori.

– Colegul ți-a lăsat dosarele lui? Știi ceva despre ele? mă întrebă o colegă, trăgând de zor de sertarele biroului lui. Erau încuiate.

Am clătinat negativ din cap. În timpul zilei mai sunaseră câțiva clienți care aveau solicitări de card de credit și nu reușeam să găsim nici dosarele lor. Agitația era în crescendo în jurul meu, toată lumea părea cuprinsă de frenezia căutării dosarelor lipsă.

– Colegul ți-a lăsat cheia de la sertare? mă întrebă doamna director, trăgând la rândul ei de sertarele lui.

– Nu, nu mi-a lăsat, am răspuns.

Într-adevăr, nu îmi lăsase cheia dar eram sigură că o puteam găsi, dacă viața mea ar fi depins de asta.

 

Un pic mai târziu

Nu știu dacă sertarele fuseseră deschise forțat sau cineva găsise cheia. Cert e că dosarele apăruseră. Câteva deschideri de cont incomplete (aici lipsea o ștampilă, dincolo o semnătură, mai încolo o copie a unui act) și câteva cereri de card de credit neprocesate până la final (doar cererea introdusă în sistem și rămasă în curs de finalizare în așteptarea aprobării Centralei). Nimic ieșit din comun. Apele bancare se liniștiseră sau așa credeam eu. De fapt era doar calmul dinaintea furtunii. Când m-am întors de la masă, pe la 16:30, nu mai erau clienți în bancă. Numeroși manageri tronau înșiruiți pe scaunele din fața Front Office-ului, puzderie de ei. Ședință. Colegii încremeniseră, nimeni nu clipea, nu clintea, parcă înghețaseră toate respirațiile. M-am așezat la locul meu și privirea colegei din dreapta m-a pus imediat în gardă. Indiferent despre ce era vorba, nu era de bine.

– Va fi pus să își scrie demisia. Când se întoarce din concediu, va fi pus să își scrie demisia, spuse cineva pe un ton de profeție amenințătoare.

Am cercetat fețele colegilor, cu o privire întrebătoare. Ce putea fi atât de grav în dosarele acelea? Ce monștri ascundeau? Îmi venea greu să cred că i se va cere demisia din cauza unei ștampile lipsă dintr-un dosar. În sertarele mele oare ce era? m-am întrebat febril. Aveam un dosar incomplet de deschidere cont persoană juridică – copiatorul avusese sindrom dispeptic în ziua respectivă și sughițse la paginile 16-18 din actul constitutiv al societății; îl rugasem deja pe client să îmi aducă din nou documentul ca să îi fac o xerocopie completă însă omul era în concediu, îmi promisese că vine săptămânile următoare. Aveam un dosar de deschidere cont persoană fizică unde titularul îmi semnase doar în 6 locuri, în loc de 7, cum ar fi trebuit. Îl chemasem și pe el înapoi pentru încă o semnătură însă… ca să vezi, era în concediu. Aveam o cerere de card de credit unde solicitantul nu se încadra pentru suma dorită cu veniturile sale și îi spusesem să aducă un co-debitor, pe soția sa, de exemplu. Și clientul acesta era în concediu. Iată cum adunasem 3 dosare în sertar, toate în curs de soluționare, toate momentan în așteptare. Cu ce erau diferite de dosarele incomplete ale colegului meu?  Care dintre noi, lucrătorii bancari, nu a avut la un moment dat o stivă mai mică sau mai mare de dosare din care lipsea o semnătură? Sau o ștampilă? Sau o copie a unui document? Ce e așa grav? Sunt probleme de rutină în activitatea cu clienții, nimic nemaivăzut sau imposibil de rezolvat.

– Este inacceptabil să te comporți așa. Colegul nu are o atitudine bancară, nu avem nevoie de așa ceva în banca noastră.

– Dar ce a făcut? am întrebat încet, urând fiecare cuvânt pe care îl pronunțam.

– Ce a făcut? Ce face colegul mereu?

Da, asta am întrebat. Ce a făcut? Concret, de ce se face vinovat? Managementul, personajul colectiv, își căuta cuvintele; nu le plăcea să le fie întrerupte monologurile.

– Nu ascultă. Este neserios. Ia pauza de masă indiferent câți clienți așteaptă pe sală. E primul care pleacă seara acasă. Și iată, primul care pleacă în concediu.

Da, adevărate crime împotriva umanității. În traducere liberă: nu ascultă… adică nu îi ascultă pe ei, nu le validează teoriile, nu se lasă influențat. Este neserios – adică are simțul umorului, glumește și râde. Ia zilnic pauză de masă… e singurul dintre noi care se respectă pe sine suficient de mult încât să mănânce la lucru în fiecare zi, poate singurul care nu se va îmbolnăvi de gastrită sau ulcer. Primul care pleacă seara acasă – primul care spune nu orelor neplătite de overtime obligatoriu. De neiertat.

– Banca nu va mai tolera o asemenea atitudine. Fiecare angajat trebuie să înțeleagă că are o responsabilitate față de bancă și trebuie să o îndeplinească în cel mai elegant mod posibil.

Mi-am amintit de ziua interviului meu. Colegul din stânga mă urmărise arogant cum traversez încrezătoare banca. Avea o atitudine de vag dispreț, un dispreț adresat parcă lumii întregi, fără o țintă precisă, și știu că m-am întrebat atunci: cine l-o fi numit pe el instanța superioară? Nu îmi plăcuse de el în primele zile. Apoi, pe măsură ce lucram cu el, mi-am dat seama că este una dintre cele mai asumate persoane pe care le voi cunoaște în bancă. Colegul din stânga mea nu era un yes-man. Nu era dispus să accepte tendințele totalitariste de niciun fel. Era perfect capabil să refuze așteptările abuzive, un refuz asumat și argumentat de fiecare dată: „Nu fac asta pentru că…” Lucru rar întâlnit în bancă. Deși defila sub masca nemernicului nepăsător, colegul era de un profesionalism exemplar, clienții îl adorau. Existau clienți VIP care, dacă noi, ceilalți de la Front Office eram liberi, preferau să aștepte la coadă la biroul colegului, până se elibera el, doar ca să le fie procesate tranzacțiile de către el. Cred că asta spune multe despre el. Spre deosebire de noi, restul, care veneam (majoritatea) de pe băncile facultății, colegul provenea dintr-o altă bancă. Știa banking. Nu target, câte telefoane ai dat, ci banking. Eu, una, simțeam că am ce învăța de la el. Se spunea despre el că e o persoană dificilă – plin de replici ascuțite, mereu gata să „ți-o servească” astfel încât să nu te mai ridici. Într-un fel, colegul semăna cu Dr. Alex Karev din Grey’s Anatomy. Îmi plăcea asta la el.

– Unde s-ar ajunge dacă toți ne-am comporta așa? Cum ar deveni munca în bancă? a  continuat impasibil discursul personajului colectiv.

Înțelegeam cristalin de clar. Colegul din stânga era pus acum în boxa acuzaților dar nu pentru dosarele incomplete, dosarele erau numai un pretext. Era acuzat, judecat și condamnat pentru refuzul lui de a se conforma, de a fi docil și de a accepta orbește orice cerință venită de la cei de sus. De a înghiți pe nemestecate adevărurile subiective pe care mașina de propagandă i le punea în față. Pentru asta era de neiertat – pentru că nu putea fi manevrat și manipulat după nevoile nimănui. Pentru refuzul său de a-și pierde postura verticală sub apăsarea călcâiului bancar.

Discursul curgea mai departe, respectând formula patentată – un pic de intimidare, un pic de manipulare, un pic de dezinformare. Oricare dintre noi putea ajunge în locul colegului – acuzat, judecat și condamnat în lipsă, fără posibilitatea de a se apăra sau de a aduce argumente în favoarea sa. Halal umbrelă protectoare. Cu cât mă gândeam mai mult la colegul-unforgiven, cu atât simțeam mai intens revolta. Am încetat să mai ascult. Mi-am amintit o scenă în clasicul stil al colegului din stânga. La biroul său stătea un client italian nevorbitor de română pentru niște operațiuni pe contul curent, colegul îi explica în italiană cum trebuie să procedeze. Concomitent, clientul vorbea la telefon cu contabila:

– L’impiegato della banca dice che…

Moment în care colegul a fost sunat de cineva pe numărul de interior. S-a uitat la telefon, a văzut ce interior e, a ridicat 2 centimetri receptorul, impiegată-i mă-ta, a bombănit și receptorul a căzut înapoi în furcă. A fost atenționat și mustrat verbal de nenumărate ori în ziua aceea, replica lui fiind: mi-a alunecat telefonul din mână!

– Va fi pus să-și scrie demisia, întări altcineva.

M-am uitat în treacăt la telefonul fix de pe biroul meu; privirea mea nu a trecut neobservată.

– Să nu îl sunați. Nimeni nu are voie să îl sune.

Un zâmbet mic, diform și a urmat, pe un ton îmblânzit:

– Adică… Lăsați-l să se bucure de concediu. Nu îl deranjați în concediu.

Vorbele acestea m-au rănit, m-au întărâtat. Cum adică să se bucure de concediu? Ca apoi să vină, relaxat și odihnit, pentru ca aici să îl aștepte… demisia? Să nu îl anunțăm măcar despre posibilitatea pierderii jobului? Pleci în concediu liniștit iar când te întorci nu mai ai job? Cum vine asta? Unde e umbrela protectoare? Cum vine cu toate teoriile motivaționale despre cât e de bună banca asta cu angajații săi?

– Mă gândesc să îmi anulez concediul, îmi scrise pe mail colega din dreapta mea.

Ea era următoarea, conform planificării concediilor. Am furișat o privire în direcția ei și am înțeles. Și eu aș fi vrut să îmi anulez concediul. Cum să pleci în concediu știind că poți fi următorul unforgiven de pe listă? Cine știe ce motive am oferit celor de sus, pe parcursul timpului, cine știe ce mă face de neiertat în ochii lor. Să ne expunem riscului de a fi acuzate, judecate și condamnate în lipsă, pornind de la pretexte similare, de la niște dosare incomplete, absolut remediabile și care nu au cauzat prejudicii nimănui? Cum să plecăm în concediu în condițiile astea? De ce am vrea să facem asta? Frica își făcea loc în mine, fâlfâind ca un liliac într-o peșteră. Frica de ziua de mâine. De pierderea locului de muncă. Nu, nu voiam să fac carieră în bancă. Dar îmi doream să plec în termenii mei, atunci când consideram eu, nu imediat după concediul din vară, nu din lipsa unei semnături dintr-un dosar de deschidere de cont.

– Ne-am înțeles? Nu îl sună nimeni pe colegul. O să aibă loc o ședință după concediu.

Și, cu această glorioasă declarație, discursul se încheie. Aerul era atât de viciat, atât de încărcat de reproșuri și de acuzații nerostite încât abia mai puteam să respir. Mi-am luat repede geanta și am ieșit din sucursală, fugind de atmosfera toxică. Colega din dreapta m-a urmat.

– Dacă nu îl suni tu, îl sun eu, îmi spuse ea, odată ajunse în fața băncii.

– Oh, ba da, îl sun. Stai numai să ajung acasă, am asigurat-o.

– Nu crezi că trebuia să îi luăm apărarea? Să vorbim… în numele lui? întrebă ea, șovăitor.

– Și să spunem ce? am replicat pe un ton mai strident decât îmi stătea în fire. Ce să spunem? Te simți inamovibilă? Ești mai presus de toate astea? Tu nu ai dosare incomplete în sertare?

– Ba da…

M-a privit cu ochi mari și umezi, ca și cum vorbele mele ar fi biciuit-o. Mi-am regretat imediat cuvintele și tonul, avea dreptate, trebuia să vorbim în apărarea lui. Tăcerea ne făcea complice. Mă simțeam ca o lașă. Rana de nedreptate vibra dureros în interiorul meu. Tăcerea nu mi-o voi ierta niciodată.

– Nu ar trebui să fim atât de credule, reluă ea. Nu au cum să-l dea afară, nu are nicio abatere disciplinară, nu a făcut nimic rău.

– Știu. Nu îl poate da nimeni afară dar îl pot hărțui până își dă demisia.

Îl pot critica și îi pot pune sub lupă orice decizie operațională. Pot crea o atmosferă de intimidare, îl pot denigra și face să se îndoiască de sine, îl pot face să își dorească să nu mai vină la lucru. În timp, they can break him. Dacă îl hărțuiești suficient, orice om va ajunge să își dorească demisia.

– Hai să mergem acasă și să ne actualizăm CV-urile, am îndemnat-o.

 

Colega din dreapta mea a plecat în concediu la întoarcerea lui. Mi-a lăsat mie toate dosarele ei incomplete, fiecare dintre ele având un pomelnic deasupra: l-am sunat pe client în data de…, a spus că vine să remedieze problema aproximativ la data de… Cu toate astea, colega m-a sunat în fiecare seară să mă întrebe:

– Mai am loc de muncă? Sau s-a găsit ceva pentru care am devenit de neiertat? Umbrela protectoare funcționează?

 

Colegul-unforgiven și-a dat demisia. Nu pe loc, nu atunci, ci în următoarele luni, în termenii lui. Și cred că, profesional vorbind, a fost una dintre cele mai bune decizii din viața lui. Pentru el, celebra umbrelă protectoare a băncii nu a funcționat.

 

Foto: Grey’s Anatomy

6 gânduri despre „Umbrela protectoare

  1. Când ai scris la introducere „povești horror”, credeam că e metaforic. Dar văd că să lucrezi în bancă e într-adevăr horror. Oare la toate băncile e așa? Oare de-aia sunt așa disperați (sau speriați?) cei care mă sună cu tot felul de ” super oferte” și le spun scurt că nu sunt interesată? Pfff… Trist, oribil, inuman… Și totuși cum s-a ajuns la acest stil de viață în bănci? Stau și mă întreb. Poate din „cauza” angajaților care au acceptat acest tip de tratament pentru că job-ul e job, au familie, copii, datorii și nu-și permit să comenteze pentru a nu-și piardă locul de muncă. E greu…

    Apreciază

  2. Dosarele colegului erau in sertare de secole, nu doar din perioada premergatoare concediului. Si-a dat demisia si tot acolo au ramas, iar tu cu “fetita-cu-chibriturile” a trebuit sa le rezolvati. Colegul poate ca era “cool” dar de multe ori treaba lui nerezolvata la ora plecarii acasa se impartea la cei ramasi. Asta nu era deloc fair…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s