Fiicelor mele

Mi-a scris o cititoare zilele astea. „Văd că să lucrezi în bancă e într-adevăr horror”, observa ea și se întreba dacă la toate băncile e la fel, oare. Și dacă stilul ăsta de muncă din bănci nu e cumva din cauza angajaților care acceptă acest tip de tratament, din varii motive – jobul e job, familie, copii, datorii, nu-și permit să comenteze pentru a nu-și pierde locul de muncă.

O întrebare legitimă.

And we love the abuse because it makes us feel like we are needed, i-am răspuns, citându-l din nou pe Marilyn Manson.

Nu știu dacă în toate băncile e la fel pentru că nu am lucrat pentru toate băncile. Pot să vorbesc doar din perspectivă personală, prin prisma experiențelor mele, experiențe care nu pot fi extrapolate și nici generalizate. Nu cred că toate băncile sunt la fel, e ca și cum aș spune că toți bărbații sunt la fel – și dacă toți sunt la fel, nu pot fi la fel ca Brad Pitt? (am citit chestia asta simpatică la Petronela Rotar). Că veni vorba de Petro, ea scrie despre alegeri. Tot ce facem este o alegere a noastră, mai mult sau mai puțin conștientă. Fiecare zi e o alegere. Eu am ales să mă angajez la bancă. Habar nu aveam cum va fi; odată ce am aflat cum e – oribil – tot eu am ales să rămân în bancă. Puteam să îmi scriu demisia în secunda următoare, în schimb am ajuns să lucrez ani de zile în domeniul bancar. Aveam venerabila vârstă de 22 de ani când m-am angajat la bancă, nu familie, nu copii, nu datorii – niciun impas existențial, nicio constrângere materială reală. Nu m-a constrâns nimic să rămân în bancă. Prima săptămână a fost cea mai lungă din viața mea, mi-a fost clar de la început că nu îmi va plăcea și că nu mă voi adapta. Aș fi putut să plec după acea primă săptămână însă nu mă angajasem ca să îmi dau demisia. Nici nu mi-a trecut prin cap să plec atunci. Mi s-a părut doar corect la vremea respectivă să rămân măcar 3 luni ca să înțeleg cu ce se mănâncă acest job, nu să plec după o primă impresie care putea fi foarte bine greșită – impresia greșită a fetiței răsfățate care eram. Au trecut 6 luni. Un an. Mai mult.

Și totuși de ce ai rămas? De ce ai acceptat să lucrezi până la epuizare, până la burnout?

Păi să vedem… de ce acceptă o persoană abuzul? Pentru că nu știam altceva. De unde să fi știut? Am fost cumva educată să impun limite, să iau atitudine, să sancționez comportamentele care îmi fac rău? Sau, dimpotrivă, care a fost refrenul pe care l-am auzit repetându-se neîncetat? Obișnuiește-te. Nu te mai plânge atât. Așa e peste tot… crezi că alți angajatori sunt mai buni? Trebui să te obișnuiești. E servici, nu distracție. Nu mai fii așa răzvrătită. În viață sunt momente în care e mai bine să taci. Ar trebui să fii bucuroasă că ai job. Pe lângă calvarul zilnic din bancă, mă simțeam invalidată și respinsă constant și de ceilalți, cei care nu lucrau în domeniu. Tot eu eram cum-nu-se-cuvine când încercam să-mi găsesc vocea și să-mi susțin punctul de vedere. Rana de respingere și rana de nedreptate, banca mi le apăsa continuu pe amândouă. Și dacă e ceva ce regret din perioada aceea sunt momentele în care am tăcut. Tăcerea mi se pare lucrul cel mai greu de iertat la mine.

Când am înțeles visceral că eu sunt cea care trebuie să schimbe ceva, a venit criza economică. Baș că se mai găseau joburi! Am schimbat băncile între ele – adică am făcut exact același lucru așteptând rezultate diferite. Nu reușeam nicicum să plec din domeniu. Sunt și bănci unde există pauză de masă iar orele suplimetare sunt plătite, da, le-am descoperit și pe acelea. Însă peste tot, targetul era target, asta nu se negocia. Textele mele nu sunt despre ce mi-au făcut ei, din bănci, ci despre ce am acceptat eu. Blogul acesta nu e o gâlceavă sterilă cu băncile și cu universul. Este mea culpa. Pentru că, nu-i așa, nu e fraier ăla care cere, ci ăla care dă.

Fiicelor mele le-aș spune să se respecte ele primele și apoi să aștepte respect din partea celorlalți. Să nu se complacă. Să nu tolereze abuzuri de niciun fel. Să pretindă mai mult. Să fie vocale – ca portavocea. Să nu accepte nedreptatea. Și să walk tall. De-aia scriu.

 

Foto: Marilyn Manson

2 gânduri despre „Fiicelor mele

Lasă un răspuns la Laura I Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s