Nuți

Eram pe teren, varianta a merge într-o anumită zonă și a lăsa câte o mapă de prezentare în fiecare magazin/farmacie/birt/orice îți iese în cale. Eram în partea veche a orașului, într-o zonă cu case vechi și magazine de rochii de mireasă. Avusesem stabilită întâlnire cu reprezentanții unui astfel de magazin, le ținusem o scurtă prezentare de produse în timp ce angajatele roiau în jurul clientelor care probau rochii de mireasă. Nu se materializase nimic. Aveți și de dantelă? Model sirenă? Aș vrea să fie beige-șampanie. Am luat apoi la rând celelalte magazine de profil, fără succes. Am împărțit o claie de pliante și cărți de vizită. Mirare să mă sune cineva. Atât vânzătoarele cât și cumpărătoarele păreau în aceeași măsură de blazate.

Era o căldură prăfuită în după-amiaza aceea, zăpușeală, norii se succedau pe cer ca într-un cearșaf  zdrențuit. Atmosfera apăsătoare prevestea furtună. Mă simțeam obosită de parcă ziua ar fi durat 100 de ani. Mai intru în câteva magazine, las mapele de prezentare și caut un taxi să mă întorc la birou, m-am gândit. Cu puțin noroc, reușesc să ajung înainte de ploaie.

După vreo 20 de minute a început să plouă cu stropi mari, grăbiți. Am cotit pe o străduță laterală în încercarea de a scurta drumul până la stația de taxi. Să vezi că o să mă rătăcesc, mi-a trecut fugitiv prin minte. Mai aveam puțin de mers până la locul unde staționau taxiurile, estimam eu. O reclamă luminoasă se stingea și se aprindea cu un bâzâit sonor, ca o lampă dintr-o cameră de interogatoriu. Palele de lumină albă, lăptoasă, răzbăteau ritmic pe trotuar și mi-a fost teamă că neoanele vor declanșa cine știe ce mesaj subliminal din creierul meu, o comandă de kill them all inoculată în mintea mea și lăsată în suspensie. Fără să vreau, cadența pașilor mei s-a aliniat la ritmul lor. La balconul unei case vechi, cu etaj, stătea o femeie în vârstă, dreaptă ca un mareșal și supraveghea drumul. Era mică de statură, îndesată, avea părul blond platinat și purta un capot de atlas decolorat. Am studiat-o printre gene în timp ce mă apropiam și, printre picăturile de ploaie, mi s-a părut pentru o secundă că e neînsuflețită, că e o păpușă de ceară. Avea fața ridată, îmbătrânită și era machiată grosolan, cu toată paleta de culori din trusa de machiaj. Am ajuns în dreptul balconului ei și am auzit-o strigând mecanic de câteva ori:

– Nuu-țiii! Nuu-țiii! Nuu-țiii!

Ce striga? Nuți? Cine-o fi Nuți?

– Nuuuu-țiiiii! Nuuuu-țiiiii! răsună din nou glasul ei, răgușit și strident ca un disc zgâriat.

Pe mine mă strigă „Nuți”?! m-am întrebat cu stupoare. Eram singurul trecător de pe stradă însă nu se uita la mine, nu părea conștientă de prezența mea. Ploua din ce în ce mai tare. Strada mirosea a praf ud. De sub o mașină parcată apăru un câine cu urechile ciulite, scuturând din coadă.

– Nuu-ții!

Era un maidanez plăpând, cu blană scurtă și cu o pată maronie pe ochi, avea mutră năstrușnică – de Milo sau de Toto, în niciun caz de Nuți.

– Nuuuu-țiiii!!!!! strigă femeia disperat, în timp ce câinele dădea să traverseze strada.

Un Seat Leon galben-verzui ca o secreție mucopurulentă cu „EVL” la numărul de înmatriculare se înșurubă pe drum. Faruri. Claxon. Zgomot de pneuri pe asfaltul ud. Frână bruscă. Derapaj. O izbitură și un scheunat mic, ascuțit. O fracțiune de secundă de liniște. Apoi înjurături. Mașina demară în trombă și dispăru.

„EVL” de la evil?

Nu. De la Evelina, probabil.

Am simțit ceva ca o ruptură pe dinăuntru, ca și cum pe mine m-ar fi lovit mașina și m-aș fi fracturat în mai multe bucăți. M-am repezit în stradă, lipăind cu stiletto-urile prin bălți, nu mai vedeam, nu mai auzeam.

Unde e câinele mic? Unde e? Unde e???

L-am zărit prin perdeaua de ploaie. Se ridicase și făcea încet câțiva pași, nesigur, clătinându-se. M-am lăsat jos, pe asfalt, lângă el. Ploua cu bulbuci. Toate nopțile nedormite, angoasele și spaimele s-au unit în mine și mi-a fost teamă că aveam să încep a răcni. Am început să plâng.

Te proiectezi pe tine asupra câinelui. Tu ești câinele, mi-ar fi spus colega mea de la Front Office pe tonul calm, rezervat al specialistului.

Cățelul a scheunat subțire, apoi a avut un spasm de parcă încerca să vomite. Părea întreg. L-am luat în brațe, deși nu îmi puteam da seama dacă îl doare sau nu atingerea.

Așa m-a găsit Nuți (cred că ei i se potrivește mai bine numele ăsta decât cățelului) – în ploaie, cu câinele ei în brațe, plângând. Învinsă și neajutorată. Câteva minute mai târziu eram în sufrageria ei. Pe Toto îl înfășurase într-un prosop și îl pusese pe canapea. Câinele nu mai scheuna dar clipea des și avea ochii încețoșați. În cameră era iz de bibelouri casnice ceaușiste și de mucegai. Un bec slab, fără abajur, se învăluia doar pe sine într-un halou de lumină chioară, ca și cum nu ar fi vrut s-o împartă cu restul lumii. Casa era întunecată și tăcută. Încercam să mă recompun; nu găseam nimic de spus. Auzeam ploaia cum picură pe pervaz și șuvoaiele de apă cum se scurg prin burlane. În rest, liniște deplină.  Brusc am simțit nevoia imperioasă să fac pipi.

– Ar trebui să îl duc la veterinar… dar nu am bani… se strâmbă Nuți cu vocea îngroșată ca de tabagism cronic.

M-am uitat pe rând la ea, la Toto. La ea, înapoi la Toto. Am deschis geanta și am scos banii pe care îi aveam la mine. Fără un cuvânt, i-am pus pe măsuța de lângă canapea. Nu erau mulți, nu obișnuiam să umblu cu cash la mine, cardul era sfânt. Nu știam dacă acopereau o consultație sau, eventual, un tratament la veterinar, nu știam dacă măcar avea de gând să folosească banii pentru câine. Picături de apă din păr mi se prelingeau pe față, pe bărbie și cădeau jos, pe linoleum, cu un zgomot asurzitor.

– Pot să mă duc până la baie? am întrebat șovăitor, simțind că iarăși mă îneacă plânsul.

Nuți a încuviințat din cap și mi-a făcut semn să merg înainte pe coridor. Atmosfera din casă îmi părea ușor suprarealistă și mă făcea să mă simt ca într-un videoclip de la Prodigy. Breathe with me, breathe with me, inhale, inhale, you’re the victim, exahale, exhale, exhale – cred că mă decompensam psihic. Cineva să mă sedeze, vă rog.

Baia nu era în cea mai bună condiție dar era mai bine decât mă așteptam. Ici-colo, faianța era crăpată. Miros de babă stătută. Două prosoape  destrămate și niște halate de baie scămoșate erau atârnate pe ușă. Lângă cadă – un cântar vechi. Pe un dulăpior era un vraf mare de ziare îngălbenite de vreme. Prima oară am crezut că țineau loc de hârtie igienică, apoi am observat că hârtia igienică era pe un suport lângă WC. Deci ziarele erau pentru lectură? Am luat la întâmplare unul. Octombrie 1994. Maculatură din secolul trecut. L-am pus la loc și am luat altul. Februarie 1996. Cele de la baza teancului erau mai vechi, cele din vârf trebuie că erau mai recente.  Am frunzărit unul. Politică, știri din sport, mondenități, meteo, știri locale, accidente rutiere, persoane dispărute. Decese.

M-am oprit. Corpul meu s-a oprit. Creierul mi s-a deblocat. Pulsul mi-a dispărut. Respirația a încetat. Eram o statuie cu activitate cerebrală intensă. Mintea mea începuse să alerge în toate direcțiile, ca un procesor ultraperformant care rulează și evaluează milioane de scenarii pe secundă.

Accidente rutiere. Persoane dispărute. Decese.

Am îndesat în geantă câte ziare au încăput și am ieșit. Am lăsat-o pe Nuți, l-am lăsat pe Toto și am plecat. Eram agitată și miroseam a câine ud. Ploaia se oprise, aerul era rece și revigorant. Puteam să respir din nou. În minte începuse să mi se contureze o idee: aș putea să îmi însușesc identitatea unei persoane dispărute. Să fug în lume. Să scap de viața mea sufocantă, de bănci și de targeturi. Să devin altă persoană.

– Nu ar fi mai simplu să îți rezolvi problemele decât să fugi de ele? o auzeam din nou pe colega mea de la Front Office.

Sigur că nu. Doar sunt o fugară, la asta mă pricep cel mai bine.

– Te uiți la prea multe filme, ar fi adăugat ea, abraziv.

 

Seara

Stăteam întinsă în pat și îmi număram degetele de la mâna stângă.

1, 2, 3, 4, 5.

Tavanul alb.

Așternuturile albastre.

Aveam frisoane și știam că fac febră.

Viața mea e inspirată din fapte reale. Nici măcar nu e viață reală.

Nu de altă identitate ai nevoie, mi-am spus. Mâine te vei întoarce la Nuți, o vei întreba dacă vrea un card pe care să-și încaseze pensia și la ce cabinet veterinar l-a dus pe Toto. Apoi te vei duce la acel cabinet veterinar și vei lăsa o mapă de prezentare și acolo – poate au nevoie de POS. Asta trebuie să faci.

Am adormit și am visat cu Nuți, cu vecinul meu contabil de la Moscova (??? nu am locuit niciodată la Moscova), cu mama mea, cu un avocat de-al lui Lestat din Cronicile Vampirilor, cu o crimă, cu o factură la gaz neplătită, cu o procuroare care făcea un interogatoriu pentru un proces în care eram citată ca martor din partea unei bănci, toate astea în timp ce mă aflam la bordul unui Air Bus care decolase cu întârziere, pe locul de la geam, țintuită de centura de siguranță.

 

(Câinele e bine.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s