Sclipăț

Am fost la spa duminică. Poate spa nu e chiar cel mai potrivit termen, complexul include un bazin olimpic, jacuzzi, saună uscată, saună umedă, duș finlandez și salină. Am ajuns acolo pe la 9 dimineața, nu era aglomerat, apreciam asta. Câteva ture de bazin și o cafea mai târziu, eram în jacuzzi și soțul meu purta o discuție de complezență cu un fost coleg de școală generală cu care tocmai se întâlnise întâmplător. Colegul venise cu fiul lui, un copiluț simpatic pe la vreo 5 ani.

– Îmi plăcea ideea de a fi noi doi incognito aici, fără să ne întâlnim cu cineva cunoscut, îmi spuse soțul meu în timp ce colegul se îndepărta cu copilul de mână.

De acord, însă era dificil de realizat, trăim într-o lume mică. Am mai dat câteva ture de bazin, 15 minute în sauna uscată, duș rece și iată-ne în salină. Era cald și sărat, temperatura  pe la 35 – 40ºC, estimam, aerul era moale, nu-mi ardea ochii. Salina era isteț luminată, cristalele de sare sclipeau într-un roz pal și enigmatic. Patru persoane transpirau cuminți, pierdute în propriile gânduri. Mi-am așezat prosopul pe banca de lemn și m-am întins pe spate, cu ochii închiși, inspir, expir. Gândurile mi se amestecau în cap ca o masă amorfă, nu puteam să aleg nici unul pe care să îl duc până la capăt, mintea mea nu avea nicio formă. Mă gândeam la totul și nimic. Am auzit ușa deschizându-se și un bună ziua pe un ton milităros care se înfipse ca un topor în senzația aceea calmă, molcomă, nu identică, dar similară fericirii. Așa prevede codul bunelor maniere – să dai bună ziua când intri într-o încăpere însă, judecând după glasul poruncitor, mă așteptam să urmeze biletele la control sau supracontrolul, tonul era cum nu se poate mai nepotrivit. Gesturile și vorbele păreau de prisos, nu își găseau locul, atmosfera din salină era ca un ochi de apă ce tânjea după nemișcare. Nu găseam niciun plus de valoare pe care să-l fi adus ambianței salutul inutil-autoritar al nou-venitului. Mi-am impus să nu mă mai gândesc la nimic. Eyes wide shut, stăteam cu ochii larg închiși și auzeam sunete verzi, albastre și mov pastel omogenizându-se abstract pe pânza care era mintea mea – pagina nouă de Microsoft Word cu cursorul pâlpâind ritmic în așteptare, avea gust de alb imaculat și de evadare în texte nescrise încă.

Ușa s-a deschis din nou și au apărut în prag colegul soțului meu cu copilul atașat, m-am repoziționat în șezând ca să le fac loc să se așeze lângă mine. A început apoi un schimb de amabilități între ei, m-am autoexclus instantaneu, am aversiune pentru conversațiile de complezență. Soțul meu nu se mai întâlnise cu colegul respectiv după absolvirea gimnaziului, de aceea îmi păreau ușor forțate acum întrebările de tipul „și, cum mai e viața ta?„. Dacă ar fi fost într-adevăr interesați, ar fi păstrat legătura și ar fi avut măcar o vagă idee fiecare despre ce se întâmplă în viața celuilalt, nu-i așa. Cuvinte goale ca niște baloane de săpun înșiruite de amândoi pentru a umple o tăcere care amenința să devină incomodă. Ascultam, cu ochii ațintiți asupra unui punct imaginar din podea și scena mi se părea scoasă din Seinfeld. Era de fapt o problematică profund seinfeldiană, numai el și-ar fi ridicat astfel de întrebări: ce faci atunci când te întâlnești cu un vechi coleg cu care nu ai ținut legătura și pentru care nu ai un interes real, prinși fiind într-o situație socială în care spațiul personal e doar de formă? (să admitem că în saună spațiul personal nu există cu adevărat, stăm pe jumătate dezbrăcați și transpirăm la mai puțin de un metru unii de alții și asta e considerat social acceptat). Ei bine, ce faci? Îți ignori fostul coleg și își vezi de gânduri, cu riscul de a crea o tăcere penibilă și a-l face să se întrebe oare cu ce i-am greșit eu ăstuia de se comportă ca o divă? Sau faci small talk, punându-i pe ceilalți în situația delicată de a fi martori fără voie ai discuției voastre? Sunt sigură că restul oamenilor din salină nu erau curioși să afle detalii persoanle nici din viața soțului meu, nici din cea a colegului, nu voiau să știe unde lucrează și dacă e stresat la job, ce face în timpul liber și de câți ani e împreună cu soția lui, unde își face concediile și cum își argumentează alegerea între mașină nouă și mașină second-hand. Situația aducea într-o anumită măsură cu o luare de ostatici – cei din salină erau ostaticii discuției lipsite de substanță a doi colegi de școală care aveau numai un trecut comun, fără prezent și fără nicio intenție de conexiune în viitor. Ostatică eram și eu. M-am gândit intens la căștile Beats by Dr Dre pe care i le cumpărasem unei prietene, le-am vizualizat, albe, supradimensionate, le simțeam perfecțiunea, probabil și ele aveau gust de evadare. Doar că nu puteam sta în saună cu căști, firește că nu.

M-am ridicat și am ieșit din salină. M-am tolănit pe un șezlong; câteva momente de tăcere balsamică s-au scurs. Poate mă comportam ca un animăluț crispat social. Sau poate nu-mi place să vorbesc când nu am ceva relevant de spus. La marginea bazinului un grup de copii își făcea încălzirea urmând indicațiile antrenorului, aveau curs de înot. Alături era o sală de fitness, am fost tentată o clipă de echipamentele cardio. Am renunțat repede, sala era ocupată aproape în întregime de viteji care trăgeau de fiare cu abnegație apoi își încordau mușchii comparativ, prea mult testosteron și competiție pentru gustul meu.

– Nu am considerat necesar să fac prezentările, spuse soțul meu oferindu-mi o sticlă de apă minerală.

Într-adevăr, nu mi-l prezentase pe fostul lui coleg, ceea ce îmi confirma bănuiala că nu îl considera suficient de semnificativ.

– Puteai să mă prezinți ca fiind amanta ta, nu soția. Ar fi meritat, fie și numai pentru a-i vedea expresia feței.

M-a privit nedumerit; râse apoi. Era obișnuit cu tendința mea de a spune lucruri șocante uneori. Probabil motivul pentru care cunoscuții lui, foștii colegi, vecini, consăteni mă gratulau cu porecla Cruella, când nu eram de față, desigur, fără curajul asumării. Nici nu știam exact cum să mă raportez la asta, să mă simt flatată sau ofensată, în schimb pe soțul meu îl amuza teribil – adoptase din zbor ideea și mă alinta „Cruelluța”.

Cei care ședeau pe șezlongurile de lângă noi discutau pe un ton scăzut, conspirativ despre falimentul Lehman Brothers din 2008. Iată o conversație la care aș putea participa, m-am gândit, idei și concepte îmi place să discut. Se adunase destul de multă lume la bazin. Priveam forfota de costume de baie întregi, de înotătoare, negre sau albastre, simple și practice și mi-am dat seama că de data asta eram inadecvată, chiar dacă, culmea, nu mă simțeam așa. Purtam un costum de baie deux pieces într-un roz hellokittyian (cu sclipăț), contrastând puternic cu costumele de baie sobre de înot.

Mi-am asumat liniștit sinesteziile și rozul hellokittyian (cu sclipăț) și cursul sinuos al gândurilor și retorica de Seinfeld și m-am așezat mai bine în mine.

Nu-mi confiscați tăcerile.

 

Foto: I love foxes (via Facebook)

 

 

Un gând despre „Sclipăț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s