Rezervorul

Să ne imaginăm că inima este un rezervor ce trebuie umplut cu iubire. La început, rezervorul nou-născutului este gol și deasupra lui se află alte două inimi-rezervoare, cele ale părinților. De-a lungul timpului, ei revarsă iubire din propriile rezervoare în recipientul copilului. Într-o familie armonioasă, iubirea se transmite din generație în generație, revărsându-se de la părinți la copii.

În terapie am primit următorul exercițiu. Imaginează-ți rezervorul tău de iubire. În copilăria ta, cine a revărsat iubire în el? Cât e de plin? Cine a luat din el? Cum te-a făcut asta să te simți? Ce s-a acumulat în partea lipsită de iubire? Scrie un text despre asta.

Iată-l.

Refrenul pe care l-am auzit repetându-se la infinit când eram mică a fost: treaba ta este să mergi la școală și să înveți. Așa mi-au fost invalidate în permanență preocupările și curiozitățile privind lumea și viața (care nu erau în vreun fel legate de școală). Am detestat visceral școala. Mă revolta ideea de a aduce pe cineva pe lume pentru a-l condamna numai să meargă la școală și să învețe – de ce ai vrea să reduci pe cineva la atât? Ca într-o închisoare, până la urmă. Mi se părea o nedreptate și un act de cruzime. Atunci a fost prima oară când m-am întrebat care a fost scopul pentru care am fost adusă pe lume și dacă într-adevăr am fost dorită. Și cred că tot atunci am decis că, în condițiile astea, nu aș putea avea copii. Rezervorul meu de iubire părea să pornească de la valori negative, nu de la zero.  Mama mea a așternut straturi peste straturi de iubire în rezervor însă nu a reușit să îl umple mai mult de jumătate. Ceilalți, prin atitudinea, comportamentul și vorbele lor au creat fisuri prin care iubirea se scurgea încet afară.

Când eram în clasa a patra, într-o primăvară, după ce am fost mustrată pentru ceva ce, aparent, nu făcusem suficient de bine, am înțeles că niciodată nu e suficient de bine ce fac și voi fi certată mereu. Iar dacă fac ceva bine, voi fi ignorată. Revelația asta m-a făcut să mă simt un pic mai liberă și am hotărât că, începând de atunci, voi face numai ce am eu chef, pentru că certată eram oricum tot timpul. Am început prin a nu-mi face tema la română pentru a doua zi, nu pentru că nu aș fi știut sau pentru că aș fi uitat. Pentru că nu am vrut. Am mințit că am făcut-o și am ieșit afară la joacă. Revolta m-a însoțit aproape toată viața, a fost unul dintre cele mai puternice și consecvente sentimente pentru mine.

Mantra care mi-a marcat copilăria a fost ești un nimic, cu variațiunile ești o dezamăgire, ești o buruiană, ești un șarpe și multe altele pe care nu mi le mai amintesc concret, probabil le-am reprimat. Am fost educată să nu contrazic figura autorității și astfel am dezvoltat un tipar de evitare a conflictului și am devenit pasiv-agresivă. Când trebuia să ascult figura autorității ținându-mi teoria nimicului, în primul rând mă simțeam singură – pentru că nimeni nu intervenea, nimeni nu îmi lua apărarea. Singură împotriva lumii. Apoi aveam senzația de nedreptate. Apoi revoltă. Apoi am început să cred teoria-nimicului-care-sunt-eu. Am devenit overachiever și perfecționistă, mi-am trăit viața în încercări orbești de a dovedi că nu sunt un nimic. Asta e cea mai mare fisură din rezervorul meu de iubire, fisură pe care fostul meu soț s-a străduit mult să o sudeze și să compenseze iubirea-lipsă cu niște straturi de ești minunată. Numai că nu e atât de simplu să resuscitezi stima de sine aflată în colaps. O problemă majoră a vieții mele a fost lipsa stimei de sine – convingerea că nu merit nimic. Pentru că, nu-i așa, sunt un nimic.

Cândva în clasa a șaptea, într-o iarnă, am scris un text într-o agendă despre cum viața îmi părea lipsită de sens (acum o mângâi pe cap pe mini-me ca pe o pisică și îi spun: bravo, Schopenhauer mic). Un text trist, poate bacovian, însă nu sinucigaș. Odată ajuns în mâinile oamenilor mari am fost certată pe rând de fiecare, separat, apoi de toți laolaltă. Nimeni nu s-a gândit să îmi spună: viața e ȘI grea, nu DOAR grea, viața înseamnă ȘI școală, nu DOAR școală. Nimeni nu a înțeles sau nu a vrut să înțeleagă de unde pesimismul meu existențial. În schimb, mi s-a explicat cristalin de clar că tristețea nu este o emoție acceptabilă și că ar trebui să o reprim, să o neg, să nu o simt, să mă gândesc la altceva, să fug. Că doar ce?! – am tot ce îmi doresc… În momentele acelea am simțit că mi se intensifică senzația de inadecvare – eu nu sunt ca ei, ei se pot păcăli că nu sunt triști, eu sunt altfel decât restul lumii, n-o să mă integrez niciodată într-o lume de oameni non-triști din moment ce eu sunt tristă. M-am simțit neînțeleasă și invalidată, oamenii mari nu știu să spună „te înțeleg” și atât, nu știu să fie pur și simplu acolo pentru tine, oamenii mari sunt plini de sfaturi și rețete de viață, și cu cât e mai vehement tonul pe care le recită, cu atât sunt mai speriați, mai triști, mai singuri în viețile lor, i know that now.

O altă constantă a vieții mele a fost convingerea că nu îmi plac oamenii, că sunt antisocială. Nu sunt. Cum ar fi putut să îmi placă alți oameni din moment ce mă detestam pe mine însămi? – pentru că așa am fost învățată, să mă detest, nu să mă iubesc și să mă apreciez. Am proiectat mult timp dezgustul de mine asupra celorlalți, înțeleg asta acum. Ajung la concluzia că partea goală a rezervorului eu trebuie să o umplu, asta e iubirea care lipsește. Mi se pare un procent echitabil – jumătate din rezervor îți e umplută cu iubire de cei din constelația familială, de rețeaua de prieteni-colegi-rude-amici și oameni cu apariții episodice care îți ating viața. Cealaltă jumătate trebuie să o umpli tu însăți cu iubire pentru tine. Cu be kind to yourself. Cu vulnerabilitate asumată. Cu mini-me. Cu tristețe, când e cazul. Cu hopes and dreams. Cu materie stelară. Cu ce vrei tu, lucid și asumat.

 

Foto: Erick Centeno, One line, sursa: f.jpeg, via Facebook

Un gând despre „Rezervorul

  1. Mi-a placut enorm! De multe ori, tot ce vrem e sa fim intelesi, indiferent de varsta. Fiind adulti si interaccionand cu copiii, deseori uitam ca si noi am fost oameni in miniatura si ca ceea ce am trait si simtit a avut un mare impact in adultul din noi.

    Tot adulti, obisnuim sa cautam iubirea in altii, cand de fapt, dovada absoluta de iubire trebuie sa vina din partea noastra. Cand compania ta e de ajuns pentru a fi fericit, restul e un bonus adaugat 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s