Puțin plecată

Locul în care mai era semnal la telefon rămăsese câţiva kilometri în urmă. Maşina era la ralanti, ne apropiam. Străbăteam ultima porţiune din drumul off-road care ducea spre Waha Festival, undeva în Covasna. Ne aflam la porțile imaginare ale festivalului într-un peisaj montan furat din cărţile de poveşti. Câteva maşini erau presărate din loc în loc pe o pajişte, printre ele oameni  răsturnaţi boem în iarbă păreau să nu aştepte nimic, doar erau, şi atitudinea asta m-a cucerit imediat. O suită de străjuitori patrulau surescitat poiana, pe deplin conştienţi de importanţa proprie, ţinând legătura (cu nava-mamă, presupun) prin walkie-talkie.

Undeva în stânga se afla cuşculia de la care se procurau brăţările pentru accesul la festival, ne-am oprit pentru o scurtă negociere – nu sunteţi pe lista artiştilor, primiţi brăţări albastre ca toată lumea. Cum să nu fiu pe lista artiştilor?! Nu e evident ce artistă-alienată-elitistă-autoexilată sunt? m-am persiflat în gând, așteptând ca zeii Wahani să încline balanța în favoarea brățării verzi. Negocierea s-a încheiat cu numele meu de familie pronunțat greșit, deși tânăra care veghea impasibilă din cușculie avea listele de invitați într-o mână și buletinul meu în cealaltă. Am privit-o scurt, ușor indignată – numele meu e lung, într-adevăr, dar uşor de pronunţat, nu e vreun Karlheinz Stockhausen, dimpotrivă, sună armonios şi se rostogoleşte uşor pe limbă. Credeam că nu e chiar așa o mare provocare să citești corect un nume dintr-un buletin; se pare că m-am înșelat, nu toți suntem cu cititul. Două tipe flower power ne-au depășit agale, aveau deja brățări (albastre) și purtau coronițe de flori pe cap. Le-am urmărit cu privirea cum se îndepărtau; într-un articol pe Vice scria „coronițe de flori poartă numai fetițele de 5 ani și prostituatele moarte din True Detective„. Fără coroniță pentru mine, mulțumesc, mi-e ok așa, am impus eu limita. Am primit până la urmă brățări verzi și ne-am suit rapid în maşină, într-o tentativă de a urca motorizat instrumentele până la campingul artiştilor. Încă îmi răsuna în urechi numele meu strivit neglijent între buzele nemiloase ale operatoarei-de-brățări. Ostil-vigilenți, păzitorii de la intrare – (halt!) – ne-au mai oprit de câteva ori – ce căutaţi aici? unde mergeţi? pentru ca apoi să ne ofere indicaţii divergente despre traseul ce trebuia urmat. Festivalul, dah, trei zile de muzică şi libertate în pădure, uniune cu natura în ritmuri spiritual-psihedelice, asta căutăm. Aşa că, pe loc repaus, băieţi, toţi suntem răzeşi aici.

Asfințitul drapa valea într-o căldură tandră. În primele momente nu am înțeles exact unde ajunsesem – la Gărâna sau în Vamă? Am clipit, uimită – pășeam într-un amestec amețitor de şalvari, dread-uri, ii, kimonouri, ghete, ciocate, talii la vedere, sandale gladiator, pulovere împletite, poncho-uri, şaluri, veste, tunici, franjuri, flori. Fondul sonor era nelămurit, cele cinci scene își făceau concurență neloială într-un amalgam de jazz, alternativ, deep/minimal, chillout și Psychedelic Trance din care nu se putea distinge un ritm anume. Wahaioți tolăniți în iarbă, pe baloți de fân sau în hamace, complet relaxați, păreau pierduți în acea dulce leneveală de-duminică-dimineața-târziu. Atmosfera era statică, contemplativă, o răsuflare abia simțită a vântului îmi atingea umerii. Aproape tot perimetrul era împânzit de instalații abstracte, pânze multicolore prinse de copaci, lumini, lasere, expoziții de fotografie și pictură, tarabe șic cu diverse chestii de vânzare − artă, tricouri, brățări, țoale. Festivalul se desfășura molcom într-o vale largă, legată de zona de camping din pădure printr-un podeț de lemn și trepte mici săpate în pământ. Îmi amintea cumva de Shire și m-am simțit ca un hobbit traversând podețul înspre camping. În pădure – o mare de corturi și hamace, cu alei luminate estompat de beculețe colorate. Unele corturi erau numerotate cu notație algebrică similară tablei de șah – A1, P5, W9; în dreptul cortului P5 mă împiedicam grațioasă ca o dropie de fiecare dată și știam că acolo trebuie să cotesc pe cărarea șerpuitoare care ducea la corturile noastre. Un câine lătra năvalnic în apropiere, apărând cortul gol al stăpânilor săi, cort pe care nu îl ataca nimeni, dealtfel, însă el nu știa asta. L-am numit Bismarck, avea toate atributele unui cuirasat german. Am făcut apoi cunoștință cu toaletele ecologice, alintate de wahaioți toi-toiuri. Toată bunăvoința și eforturile depuse de armata de voluntari și vidanjele care se învârteau încolo și încoace nu erau îndeajuns. M-am gândit imediat la personajul lui Ewan McGregor din Trainspotting și la conceptul lui de the worst toilet în Scotland. Voi fi milostivă și voi trage perdeaua peste acest aspect, dați un search pe Google după worst toilet in Scotland, eventual.

M-am plimbat dintr-o parte în alta luând în stăpânire valea, de la Art Labyrinth Tribal Village la Luminish și la Agora, apoi la scena de live/jam. Muzica se păstra la o distanță profilactică de mainstreamul posturilor comerciale, lipsa semnalului la telefon mă ancora în aici, acum. Practic, nu se întâmpla mare lucru, nu exista ceva propriu-zis de făcut, Waha era un fel de contemplație senină pe fondul reveriilor personale, însă avea ceva care mă îmbăta, mă destrăma, mă descompunea. Îmi venea să mă lungesc pe pământ cu braţele desfăcute şi să spun “gata, mai departe nu mai merg”. Aş fi rămas acolo următoarele câteva vieți, plutind ca o zână despletită în acordurile de jazz și sunetele de caval, unduioase și melancolice. Înțelegeam la modul organic că varianta mea eminamente urbană, cu alergiile la polen care așteptau în stand-by (la fel și antihistaminicele), blacker-ița care depusese reale eforturi să dibuie în garderobă niscaiva haine pestrițe cu floricioaice, pentru care jungla de asfalt era zona de confort – toate astea erau o fațadă. Eul meu real se dezvăluia acum în salopetă hippie de blugi și bocanci roz-prăfuit, eram dezbrăcată de machiaj, măști sociale, aparențe, până și de parfum. Și mă simțeam fully awakened.

Am dormit în cort. Muzica nu se oprea deloc, nici măcar un minut, pe tot parcursul festivalului. Răzbătea până în camping muzică de la trei scene într-un muget înfundat, uneori sincron, alteori contondent; asta mă făcea să mă simt ca în Vamă, era o senzație molatică venită parcă dintr-o existență anterioară. Mostră de surzenie selectivă: am dormit în cort ca într-un cocon al tăcerii primordiale, numai pe Bismarck l-am auzit din timp în timp radicalizându-se împotriva inamicilor săi închipuiți. Nu m-am așteptat însă la toată bucuria revărsată când am deschis fermoarul cortului a doua zi dimineață. Pădurea era scăldată într-o lumină intensă, aurie, câteva raze de soare se furișau somnoroase printre copaci, simțeam miros de frunze ude și de liniște. Mi se îmbujorase sufletul, era un moment de insolită fericire, nu credeam că mă pot simți atât de profund acasă dimineața într-o pădure din Covasna, nici nu știam ce dor-de-verde am. Apoi pas alergător la toi-toiuri, ocolire Bismarck la distanță sigură, m-am împiedicat inevitabil la cortul P5, două cafele, am stat la coadă la dușurile cu apă caldă. Am și mâncat; ceaune și wokuri îmbiau la un prânz tihnit. Festivalul nu era sufocat de fumul grătarelor, abundența era de meniuri vegeteriene, pizza, pește. Carnea nu lipsea cu desăvârșire din ofertă dar nu era atracția principală și asta mă făcea să mă simt confortabil, dintotdeauna m-au crispat cărneturile și micii sfârâind unsuros și total lipsit de imaginație pe grătare infinite.

Orele nu aveau nicio greutate. Aerul după-amiezii era cald, treceam prin el ca printr-o apă, îl simțeam cum mi se lipește de gât, de brațe, de coapse, știam că va ploua. Soarele apărea și dispărea, nori franjurați pătau din timp în timp cerul. Ploaia nu s-a lăsat mult așteptată – a început să plouă cu înverșunare, cum auzisem că obișnuiește la Electric Castle. Wahaioții au înfruntat-o cu vitejie și cu muzică, dansând desculți în noroiul cleios, unii în pelerine de ploaie, alții acoperiți cu saci de gunoi colorați puși la dispoziție de voluntarii de la colectarea selectivă a deșeurilor. Pe scena de live/jam s-a improvizat o sesiune de drums – oricine putea improviza o tobă sau un instrument de percuție era invitat să participe pentru a alunga ploaia. Mai încolo, pe deal, două mașini se împotmoliseră în noroi, un tractor apărut de nicăieri se înclina discutabil încercând să le vină în ajutor. Ploua în neștire, ca în povestea lui Habarnam, mă întrebam dacă are să se mai oprească vreodată sau vom fi înghițiți cu totul de ape și noroaie. Am rămas așezată pe scenă, la adăpost de ploaie, ascultând ritmurile de Capoeira pe care le intonau entuziaștii. Nu așteptam nimic. Nici măcar să se oprească ploaia. Nu sunt solubilă în apă, poate frământările mele erau. Mi-am petrecut atâta timp din viață simțindu-mă inadecvată… până am ajuns la Waha și brusc m-am simțit adecvată. Aici nu trebuie să faci nimic ca să fii fericit, e suficient să fii.

Toată noaptea am auzit degetele subțiri ale ploii bătând ritmuri afro-braziliene pe materialul impermeabil al cortului; am dormit ca o vulpe, am visat că eram puțin plecată (de pe planetă), m-am vindecat de doruri nerostite și am mers mai departe, purtând în mine utopia Waha care ademenește și seduce fără posibilitate de scăpare. M-am trezit dimineață între două reprize de ploaie, lumea se împacheta să plece, Bismarck și cortul pe care îl păzea dispăruseră. M-am împiedicat la cortul P5, scările săpate în pământ lângă podețul de lemn se tranformaseră într-un tobogan mocirlos, o ultimă vizită la toi-toiuri, corturile și boscârțele noastre au fost adunate, mașina smulsă din noroaie și pusă pe direcție. Ne-am oprit la prima pensiune ieșită în cale pentru o cafea și un gulaș, ruperea de lume lua sfârșit. Revenise semnalul la telefon, ding-uri pe toate tonurile, avalanșe de notificări. Încă pluteam, respiram Waha, mă simțeam ca o statuie trezită din somnul ei etern. Undeva pe drumul către Brașov pe o tăbliță indicatoare trona un grafitti mare, argintiu, lipsit de context: Man United. Ultrașii Manchester United își lăsaseră amprenta până și acolo… Urbanul începea să se insinueze tăcut, profanându-mi starea de Waha. Fusesem puțin plecată (de pe planetă), acum era timpul să mă întorc la pojghița de civilizație de care, în mod isteric-ipocrit, suntem atât de mândri.

Mă întorceam mai tânără și mai înaltă. Viața mea e o sumă de nuanțe. Waha e în nuanțe de jazz, de caval, de halva fără zahăr, de frânturi de vocalize noaptea în pădure, de pepene roșu mâncat în ploaie în camping, de somn lin în întunericul perfect al cortului, de cafea presată la rece, de tărâm magic suspendat undeva între Gărâna, Vama și Narnia.

I Waha you all.

 

Foto: Dewiplass, Photographize, via Facebook

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s