Quo vadis?

Mi-a scris un cititor (aflat în căutare de sine) inspirat poate de exercițiile mele de vulnerabilitate asumată. Mi-a plăcut autoanaliza lui detașată și lipsită de furie, iată textul lui.

Voi știți cine sunteți?

 

Peste puțin timp împlinesc 34 de ani. Senzația e că mai am puțin și ies la pensie. De la 23 de ani până acum am impresia că am trăit cu repeziciunea cu care e prezentată viața și evoluția unui om pe parcursul unui lung metraj. Au fost ani plini, atât de plini încât parcă primii 23 au fost un serial prost, lungit doar de dragul de a avea cât mai multe episoade. Totuși, în repeziciunea și în abundența asta nu mi-am mai pus problema eu cine dracu sunt? Și ce dracu vreau? Nu de la viață, urăsc întrebarea asta. Tot timpul am urât-o. Ce vreau de la destin eventual și, în concepția mea, nu e același lucru. Sau o fi mai degrabă ce vreau să am, ce vreau să fac, în ce locuri vreau să merg? Nu știu, chiar nu știu.

Adevărul e că mă sperie asta, eu nu știu cu adevărat cine sunt și ce vreau. Și nu, nu e vorba de datele din buletin sau cele profesionale.

Ce credeam că știu? Până în facultă, inclusiv, credeam că sunt doar un alt provincial menit să aibă o viață liniară, fără perspectivă. Adică mă uitam în jur și vedeam practic același lucru. Atenție, vorbesc de meniul meu de proveniență socială. Știu că mă vei întreba: da, dar la facultate ai fost în Marele Oraș, aici nu ai văzut altceva? Da și nu prea, în sensul că am locuit la comun cu oameni tot din mediul meu și un oraș mare, dacă nu ai bani, nu e foarte primitor. Sigur, “oferta” e acolo, ai unde să mergi și ce să faci, dar e nevoie de bani iar cînd trebuie să trăiești cu câteva sute de lei pe lună, nu e chiar așa minunat orașul mare. Viitorul părea să însemne pe vremea aceea terminat școala, un job cu bani cât să permită supraviețuirea (prin supraviețuire mă refer cât să te îmbraci, mănânci și să locuiești decent, nu tu mașină, nu tu concediu, nu… nu, nimic din categoria azi dacă am chef și mi se scoală vreau să etc), eventual o relație/căsătorie – aici cu rezerve serioase pentru că habar nu aveam să agăț și nicio fată care îmi plăcea nu se uita la mine – cu o persoană ternă, cu perspective de acră după câțiva ani (nu mulți)… Cam asta era imaginea mea la vârsta de 17-22 de ani despre ce “mă așteaptă”. Cu ce gânduri mă duceam la culcare? Că ar fi minunat dacă aș crăpa în somn. Mi se părea atât de inutilă existența ce urma, mi se părea că tot ce voi face va fi să mă uit la cei din cercul meu de “prieteni” și să trăiesc viața prin intermediul lor… că ei aveau alte posibilități financiare, ei ieșeau, ei mergeau… cumva, în ochii mei, ei existau și trăiau, eu nu! Eu doar respiram și așteptam să treacă dracu plictiseala asta de viață.

Ce cred că știu acum? Cu siguranță nu m-am plictisit în ultimii 11 ani, ba chiar poate au fost momente când mi-aș fi dorit să am timp să mă plictisesc. Am avut joburi care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin dar nici unul unde să mă plictisesc, am avut și relație, și nu cu urâta clasei, am avut și mașini la care mă uitam în reviste în liceu și doar oftam, am umblat în delegații și în concedii în locuri pe care nu credeam că le voi vedea vreodată. Am întâlnit tot felul de oameni, de la gunoaie de clasă mondială la îngeri pe pământ. Viața mea din ultimii 11 ani nu a fost deloc atât de infectă cum credeam că va fi până la 23 de ani. Parcă destinul s-a hotărât să îmi ofere o compensație pentru toate nopțile când tot ce voiam era să mor. Da, dar acum apare întrebarea afurisită: ce vreau mai departe? Până acum am trăit, se pare, o continuă răzbunare la adresa anilor mei de licean și student. Ce urmează? Habar nu am! Simplist ar fi să răspund: vreau să trăiesc și să mă simt.

Și mai e ceva ce complică lucrurile: de la zero încredere în sine la 23 de ani, pe parcursul anilor încrederea s-a adunat constant. Acum ȘTIU că nu sunt chiar ultimul dobitoc care nu merită nimic de la viață, știu că și eu pot… ce pot? Pot să multe! Da! Am momente de îndoială în ce mă privește, încă le am și nu sunt puține, dar în comparație cu acum 11 ani e… alta lumea. De ce complică asta lucrurile? Pentru că în trecut consideram că nu merit nimic, că nu mi se cuvine nimic. Acum nu mai e așa.

Și totuși cine sunt? Ce vreau?

 

Foto: Fightclub – f.jpeg, via Facebook

Un gând despre „Quo vadis?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s