Scrisoare către mini-me

Câţiva nori subţiri se desenau pastelat pe un cer ambiguu. Vremea părea să îşi pună în balanţă opţiunile – să plouă, să nu plouă?… Vulpilandia era de o curăţenie exemplară, dovada faptului că nu mai scrisesem cam de multişor, cel puţin nu acasă. Seara îmbrăţişa dezmierdător toate contururile în jurul meu, stăteam răsfrântă pe canapeaua mea confortabilă şi mă uitam la Orange is the New Black. Singură. Prima oară când mă uitam la serialul ăsta singură. Căldura era moale şi aurie, în aerul înserării se insinua prima adiere de toamnă. Singurătatea îmi învăluia tăcerile, esenţială pentru o cititoare-scriitoare-visătoare. Mă învăluiam în ea ca în materia albă şi lăptoasă în care se scăldau precogii din Minority Report, cei cu abilităţile precognitive. Serialul se derula monoton pe ecran, mâncam măsline umplute cu anchoa şi beam gazpacho (sufletul mi-a rămas de mult în Spania – cielo de Madrid are ceva care te dezgoleşte şi te răpeşte, ca un deochi, ca o vrajă, fără putinţă de scăpare, la fel şi Barri Gòtic din Barcelona), integram în continuare schimbările, le metabolizam, mă adaptam la noua-mi viaţă care miroase-a-vanilie-şi-are-aromă-de-vacanţă. Trecusem printr-un rollercoaster emoţional ca să ajung aici. În terapie am primit temă să îmi scriu mie-din-trecut o scrisoare, ca o dedicaţie pe o carte – o scrisoare către mini-me. Am ales să îi scriu lui mini-me cea de 9 ani, iată ce am scris.

 

Mini-me, vin și te iau în brațe. Te strâng într-o îmbrățișare mare-mare. Vreau să îți spun câteva lucruri despre viitor, poate o să înceapă să nu îți mai fie frică.

Uite, asta ești tu peste vreo 25 de ani. Ești frumoasă-funky-fresh. Ești instruită. Inteligentă. Asumată. Autentică. Ești apreciată. Să nu-ți fie teamă că nu ești suficient de inteligentă, cei care te fac să te simți așa greșesc. Să fii sigură că nu matematica e ceea ce contează în viață. Nu vei fi niciodată bună la matematică. Asta contează fix deloc. Psihologia nu e chemarea ta, oricât ți-ar plăcea să citești texte de specialitate. Medicina nu e menirea ta, oricât de mult ai semăna cu Meredith Grey. Sau cu Cristina Yang. O să ajungi să faci ce îți place. O să îți pui amprenta asupra oamenilor, o să îi miști, o să le schimbi viețile. Știi cum spune Petro, the little girl reading the books? Tu vei ajunge the woman writing them. Mai uite-te o dată la mine, varianta ta la 34 de ani. Vei deveni cea mai bună versiune a ta și apoi vei evolua în continuare. Încet și constant. Vei fi scriitoare. Vei cunoaște oameni minunați, vei fi iubită de oameni minunați. Ai încredere în tine. Nu ești o impostoare. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Nici măcar ție. Meriți să fii iubită doar pentru că ești tu. Be kind to yourself. Nu ai greșit chiar așa de mult, și dacă ai făcut-o, atât ai putut cu mijloacele pe care le aveai atunci. Ești importantă. Ești cel mai important om din viața ta. Fii blândă cu tine și cu oamenii din jurul tău. Învață să impui limite. Nu tu te adaptezi la ceilalți tot timpul, în egală măsură ei trebuie să se adapteze și ajusteze la tine. Ai dreptul să simți tot ce simți, nu contează cât e de drept sau de nedrept față de ceilalți. Nu te supra-adapta. Fii vulnerabilă. Vulnerabilitatea asumată e o sursă de putere. O să ajungi în terapie, inteligența emoțională contează, exersează asta. Prelucrează tiparul tău de a trăi în frică. Frica este zona ta de confort, învață să ieși din ea. Nu o lăsa să te inunde, să îți dicteze totul, nu te scunfunda în ea. Prelucrează frica de moarte, de moartea celor pe care îi iubești, care până la urmă tot frică de moartea ta e.

Știi cum te-au făcut ei să te simți nedorită? Invizibilă? Neimportantă? Neiubită? Eu te iubesc pentru ce ești și este irelevant tot ce nu ești. Pentru mine ești importantă, mini-me. Eu te iubesc. Și eu o să te țin în brațe de câte ori îți e frică și o să mă joc cu degetele prin părul tău blond-spic (care nu va rămâne așa, dar e ok). Dă-ți voie să exiști. Tu, copilul, ai voie să exiști, de fapt ai fost invitată să exiști în lumea asta. Ai dreptul să exiști, să fii văzută, iubită și apreciată. Învață să ocupi spațiul care ți se cuvine. Găsește-ți vocea și fill the damn silence.

 

Am curăţat un măr mic şi verde cu gust de copilărie şi m-am tăiat la deget, la policele stâng, mi-am retezat o bucată de piele cu totul, ce mă enervează când sunt bleagă! Sângeram abundent, fără să simt nicio durere, însă, și asta mă speria puțin. Nu eram amorţită, nu nu, nici refugiată în raţional, coborâsem, în sfârşit, în emoţional. Poate am eu toleranţă ridicată la durere, nu ştiu. Am plâns eliberator şi m-am uitat la încă un episod din Orange is the New Black, singură, făcând stază şi aşteptând să se oprească hemoragia. Bleagă şi tăiată, cu vocea lui Stacey Kent răsunându-mi blând în urechi, visam la orizonturi mătăsoase și clape de pian, so nice, life would be so nice…

 https://www.youtube.com/watch?v=9ZV2ySXezEU

 

Foto: Orico Impressions, via Facebook

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s