Until it sleeps

Piesa Whiskey in the Jar răsuna în maşină concurând cu zgomotul traficului matinal. Eram în taxi, în drum spre job. În seara aceea avea să fie concertul Metallica. Dimineaţa era răcoroasă, norii acopereau morocănos cerul, toamna începea să se strecoare tăcut pe străzi şi bulevarde plictisite de arşiţă. În faţa cabinetului aştepta pacienta bătrână care nu se plângea niciodată de nimic, venise „la injecţie”. Fusese diagnosticată recent cu demenţă mixtă şi atrofie cerebrală. Neurologul îi recomandase tratament cu trofice cerebrale, cure de câte 10 fiole soluţie injectabilă o dată la fiecare 3 luni. Venise împreună cu soţul ei; într-un moment de inspiraţie l-am rugat să rămână în sala de aşteptare, doamna era de regulă puţin stingheră în prezenţa lui. Tanti s-a aşezat pe scaun în faţa mea, purta o rochie albă de in și mă privea inexpresiv din spatele ochelarilor cu ramă de pisică. Stăteam cu ochii pironiți în monitor de câteva minute bune și nu reușeam să îmi găsesc vocea să vorbesc. Faţa pacientei era acoperită de contuzii, echimoze şi hematoame, arăta bătută. Îmi întinse un bilet de ieşire din spital –  traumatism cranio-facial prin cădere de la acelaşi nivel, plagă frontală suturată şi fractură de piramidă nazală cu minimă deplasare.

– Ce s-a întâmplat? Ce aţi păţit? am întrebat-o cât am putut de blând.

– Am căzut, a răspuns iute și s-a uitat fugar spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă putea fi auzită din sala de aşteptare.

Am clătinat din cap cu compasiune – bătrâna slabă şi emaciată cu privire de pitulice care spunea mereu că se simte bine era acum vânătă în jurul ochilor iar sub bandajul care îi acoperea etajul median al feţei se întrezărea o porţiune de piele învineţită. Am pus la fişa medicală biletul de ieşire din spital şi am invitat-o în sala de tratamente. Primise reţetă compensată pentru troficele cerebrale recomandate de neurolog. S-a aşezat pe pat şi a început să caute în geantă fiola cu pricina, fără succes, părea că uitase doctoria acasă. Stăteam cu seringa de 10 ml în mână, neştiind dacă să desfac ambalajul sau nu.

– Ce a făcut soţul meu?… A zis că mi-a pus fiola în poşetă, rosti ea pe un ton agitat, cu neliniște în glas.

– Sigur e acolo. Mai căutaţi, am replicat.

– Nu o găsesc. O să trebuiască să îi spun soţului… se lamentă bătrâna cu o expresie de disperare stinsă întipărită pe chip.

– Poate a rămas la el fiola.

– Nu, nu… am uitat-o acasă… trebuie să îi spun… o să se enerveze… continuă ea să se frământe; începuse să tremure vizibil, mă temeam că o să cadă din picioare.

– Îi spun eu, am afirmat cu convingere, sesizând teama ce o cuprinsese la gândul confruntării.

Începeam să mă întreb dacă în realitate chiar fusese o cădere de la acelaşi nivel sau era vorba despre altceva.

– Am găsit-o! Am găsit-o! exclamă fierbinte întinzându-mi fiola şi izbucni în plâns. Ce bine că nu mai trebuie să îi spun soţului…

A plâns înfundat tot timpul cât i-am administrat tratamentul. Încercam să o liniștesc; i-am spus să rămână întinsă câteva minute după injecție, să își mai revină. Soseau alți pacienți programați; prinsă în tumultul zilei nu am mai intrat o vreme în sala de tratamente. O oră mai târziu am constatat că bătrâna ședea tăcută exact acolo unde o lăsasem. M-am speriat la gândul că i se făcuse rău; imediat am realizat că nu era cazul, după toate aparențele, voia doar să întârzie momentul plecării acasă împreună cu soțul ei… Până la urmă a plecat, avea să se întoarcă a doua zi pentru o nouă injecție, la fel și următoarea zi și cea de după, până se încheia cura de 10 zile recomandată de neurolog. M-am gândit toată ziua la ea. Se zvonea prin târg că uneori jupânul soț bea și face scandal, ar trebui să mă iau după zvonuri însă? Dacă am fi într-un film american, în cele 9 zile de tratament rămase aș încerca să stabilesc o legătură cu ea, o legătură bazată pe încredere. La Hollywood 9 zile mi-ar fi suficiente ca să o fac să se simtă în siguranță și să-mi poată vorbi deschis, să ceară ajutor. Filmul s-ar numi (cum altfel?) 9 zile, ar avea happy-end și ar fi un pic lacrimogen. Avea oare nevoie de ajutor bătrâna-pitulice-care-nu-se-plângea-niciodată-de-nimic? Chiar era o victimă a violenței domestice? Era una dintre persoanele acelea aflate într-o relație bazată pe frică cu partenerul de viață? Sau proiectam asupra ei vreo rană de-a mea? Mă simțeam confuză și neajutorată ca un fum care se încolăceşte în semn de întrebare înainte de a se destrăma.

Un tip înalt și foarte tatuat se bronza șurubărind pe lângă o Alfa Romeo 156 Diesel parcată pe trotuar în fața cabinetului. În jurul mașinii erau împrăștiate scule, piese de schimb, sticle de apă distilată și spirt sanitar Mona. Scena mă făcea să mă gândesc retoric la toate discuțiile contradictorii privind motoarele pompe-düse versus cele common rail.

Și ce mi-ar spune bătrâna dacă într-adevăr ar fi vorba despre abuz? Ce mi-ar descrie?  Spaima? Groaza? Mi-ar vorbi despre sentimentul de gol și de inutilitate, despre senzația că te surpi pe dinăuntru ca după implozie, că te vei prăbuși în interiorul tău ca într-o groapă a Marianelor? Despre cum nu te mai simți în siguranță nicăieri, despre nevoia imperioasă de a te ghemui în poziție fetală și a muri? Despre insomnie, despre cum nu poți să dormi până nu adorm rănile din interior iar ele nu adorm? Mi-ar fredona versurile piesei Until it Sleeps de la Metallica?

It grips you, so hold me

It stains you, so hold me

It hates you, so hold me

It holds you, so hold me

Until it sleeps

Mi-ar vorbi despre cum pui un picior în fața celuilalt, atentă să nu te dezintegrezi pe interior, mergând pe străzi ireale, printre oameni ireali, într-o lume înfășurată în vată din care nu răzbate niciun zgomot, despre singurătate, despre certitudinea că nu poți vorbi cu nimeni, că nu e nimeni acolo? Despre cum îți repeți ad infinitum lozinca refuz să fiu victimă? (dar ești). Despre rănile care nu sângerează sau despre cum te învinovăţeşti, despre cum găseşti motive şi justificări pentru care abuzatorul ar fi îndreptăţit în comportamentul său abuziv?

(e vina mea)

În terapie a trebuit să-mi răspund la întrebările: cum anume e vina ta? Cu ce te simţi culpabilă? Cu ce crezi că ai greşit? M-am gândit mult cum să răspund la toate astea şi am ajuns la o singură concluzie. Nu am greşit cu nimic. Singura mea vină e că m-am născut. Și nici aia nu e, de fapt, vina mea, nu eu am cerut să mă nasc, nu a fost alegerea mea. Mai departe, în terapie: dacă cineva te-ar întreba asta înainte de a te naşte, dacă ai putea să alegi, ai alege să te naşti? Ai alege să trăiești?

Merită viața atâta teamă, merită să faci faţă fricii şi vinovăţiei de dragul vieţii?

Iată o întrebare excelentă.

Tonurile cenuşii ale norilor se confundau cu cele ale gândurilor mele. Mirosea a ploaie, undeva plouase. Mă îndreptam în pas de plimbare către casă şi mă gândeam la neajunsul de a te fi născut; de undeva din neant probabil Cioran îmi zâmbea satisfăcut şi deplin răzbunat. Un junkie cu ochii injectaţi şi privirea tulbure venea din sens opus chinindu-se tare să meargă; mişcările lui dezordonate şi sacadate îmi aduceau aminte de zombi din videoclipul Thriller al lui Michael Jackson. Parcă există un drog numit Zombi, nu? Csf, lucrez într-un cartier periculos, ncsf. Câteva străzi mai încolo, în faţa intrării într-un minimarket, pe asfalt era o pată de vomă uscată în formă de stea. Cum şi din ce unghi o fi venit jetul de vomă de a creat aşa o stea desăvârşită, mă întrebam meditativ în drumul meu spre casă.

Poate o să plouă în seara asta şi o să spele voma; o să ascult Metallica la căşti.

Until it sleeps.

https://www.youtube.com/watch?v=eRV9uPr4Dz4

 

Foto: Brooke Shaden Photography, via Facebook

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s